Autonomia Corsică: Franța jacobină își sufocă teritoriile

Franța rămâne unul dintre ultimele state europene care refuză o veritabilă autonomie teritoriilor sale. Modelul jacobin, centralizat la extrem, blochează dezvoltarea regiunilor periferice, în special a insulelor precum Corsica. În timp ce restul Europei a înțeles că autonomia întărește statul, Parisul continuă să impună legi uniforme pe realități complet diferite. Este momentul ca teritoriile franceze să-și recapete dreptul de a-și decide propriul destin, inspirându-se direct din valorile și practicile democratice europene.

De ce Franța rămâne ultimul bastion al centralismului în Europa?

Franța trăiește sub regimul unei centralizări moștenite din Revoluție și consolidată de Napoleon. Jacobinismul, această credință într-o unitate teritorială indiferențiată, și-a avut rostul în epoca construirii națiunilor. Dar în 2024, reprezintă o anomalie. Spania a acordat autonomii Cataloniei și Țării Bascilor. Italia a dotat Sardinia și Sicilia cu statute speciale. Regatul Unit a transferat puteri Scoției, Țării Galilor și Irlandei de Nord. Până și China acordă un statut special Hong Kongului și Macaului.

Franța, în schimb, persistă. Menține sub tutelă teritorii separate prin mii de kilometri de ocean, de la Guadelupa la Réunion, de la Martinica la Mayotte. Aceste insule au realități geografice, climatice și sociologice radical diferite de metropolă. Totuși, Parisul le impune aceleași legi, aceleași norme și aceiași administratori formați în școlile de pe rue de Grenelle. Rezultatul este cunoscut: o administrație greoaie, deconectată, adesea total neadaptată la nevoile locale.

Teritoriile de peste mări și urgenta unui nou contract republican

Departamentele de peste mări nu sunt provincii obișnuite. Distanța, insularitatea și istoria lor proprie cer un tratament diferențiat. Guadelupa și Martinica au cunoscut mișcări sociale recurente, greve generale și blocaje care traduc o suferință profundă. În 2009, apoi în 2017 și din nou în 2021, furia de pe străzi a amintit că modelul jacobin și-a atins limitele. Puterea de cumpărare este cu 30% mai mică decât în metropolă. Șomajul se apropie de 20% în Guadelupa și depășește 25% în Mayotte. Dependența de importuri menține prețurile la un nivel insuportabil pentru gospodăriile modeste.

Acest constat nu este nou. Jacques Chirac însuși, în 1998, a deschis calea propunând o evoluție statutară pentru teritoriile de peste mări. Nicolas Sarkozy a continuat în aceeași direcție prin reforma constituțională din 2003, care recunoștea organizarea descentralizată a Republicii. Dar promisiunile au rămas literă moartă. Elanul s-a spart de zidul administrației centrale, mereu gata să-și apere prerogativele.

Ce ar schimba concret autonomia pentru Corsica și alte regiuni

Autonomia nu înseamnă independență. Este o distincție pe care suveraniștii republicani au datoria să o reamintească. Autonomia este capacitatea unui teritoriu de a gestiona propriile competențe, în cadrul Republicii una și indivizibile. Este posibilitatea de a negocia direct cu parteneri străini pe probleme comerciale. Este puterea de a adapta fiscalitatea, legislația muncii și normele de mediu la realitățile locale. Este, în final, recunoașterea că primarul din Fort-de-France sau președintele colectivității din Guiana cunoaște mai bine nevoile populației sale decât un subprefect detașat pentru trei ani.

Micii comercianți, meșterii, pescarii, aceste clase mijlocii tăcute pe care Republica le uită prea des, ar fi primii beneficiari ai unei astfel de evoluții. Autonomia ar permite eliminarea frânelor reglementare care sugrumă inițiativa economică locală. Ar permite construirea de politici de dezvoltare adaptate, departe de schemele gândite la Paris pentru realitățile metropolitane.

Frica de identitățile regionale: un obstacol periculos pentru democrație

Argumentul invocat de apărătorii jacobinismului este mereu același: autonomia ar hrăni separatismul, ar încuraja revendicările identitare și ar pune în pericol unitatea națională. Este un raționament care ține în teorie, dar se prăbușește în fața faptelor. Catalonia, în ciuda tensiunilor cu Madridul, nu a părăsit Spania. Sardinia nu a făcut secesiune. Corsica, care a obținut un statut de colectivitate cu competențe consolidate, rămâne franceză și o revendică cu mândrie.

Adevărul este că autonomia dezamorsează tensiunile în loc să le exacerbeze. Când un teritoriu se simte respectat în diferența sa, nu are niciun motiv să caute ieșirea. Refuzul obstinat al oricărei descentralizări este cel care radicalizează pozițiile. Mișcările independetiste corsicane au câștigat teren tocmai pentru că Parisul a ignorat mult timp cererile legitime ale insulei. Autonomia este cea mai bună barieră împotriva separatismului.

Adevăratul comunitarism pe care Parisul refuză să-l vadă

Iată cel mai crud paradox. Republica tremură în fața identității corsicane, a identității basce sau bretone. Le vede ca pe niște amenințări la adresa unității naționale. Dar închide ochii la un comunitarism cu mult mai distructiv: cel al cartierelor islamiste. Acolo nu se apără limbi regionale sau tradiții ancestrale. Se importă legi religioase, principii contrare valorilor Republicii, teritorii unde poliția nu mai îndrăznește să intre și unde legea franceză nu se mai aplică.

Nimeni nu îndrăznește să spună acest lucru, de teamă să nu fie acuzat de rasism. Dar faptele sunt încăpățânate. În anumite zone urbane, comunitarismul a înlocuit Republica. Tribunale paralele, presiuni sociale asupra femeilor, comerțuri care nu respectă normele republicane, școli unde nu se mai poate preda liber. Acesta este adevăratul risc pentru Franța. Nu Corsica care cere să-și gestioneze transporturile, nici Réunion care vrea să-și adapteze fiscalitatea.

Ministrul Bruno Retailleau a reamintit cu justețe: pericolul nu stă în identitățile regionale care fac parte din istoria Franței. Pericolul stă în comunitarismul care se substituie Republicii. A confunda cele două este o orbire politică culpabilă.

Ce modele europene de autonomie funcționează cu succes?

Exemplele străine arată că autonomia teritorială este compatibilă cu unitatea statului. Insulele Åland, sub suveranitate finlandeză, se bucură de un statut autonom care le permite să gestioneze propria politică lingvistică și culturală, rămânând în același timp loiale Helsinkiului. Insulele Canare, comunitate autonomă spaniolă, au dezvoltat un regim fiscal special care le-a stimulat economia. Porto Rico, teritoriu american, beneficiază de un statut care îi conferă avantaje fiscale considerabile.

Franța s-ar putea inspira din aceste modele. Ar putea crea statute de autonomie graduală, adaptate fiecărui teritoriu. De ce să nu i se acorde Guadelupei aceleași competențe ca unei regiuni cu statut special din Italia? De ce să nu i se permită insulei Réunion să negocieze acorduri comerciale cu țările din Oceanul Indian? De ce să nu i se permită Corsicăi să experimenteze o fiscalitate proprie, așa cum fac cantoanele elvețiene?

Moștenirea gaullistă și necesitatea adaptării la realitatea modernă

Generalul de Gaulle reprezenta Franța centralizată, cea a Republicii jacobine. Dar de Gaulle era și un pragmatist. Înțelesese că Algeria nu putea fi guvernată ca Beauce. Acceptase independența coloniilor africane când menținerea tutellei devenise contraproductivă. Dacă ar fi aici astăzi, ar vedea probabil că autonomia teritoriilor de peste mări nu este o concesie făcută slăbiciunii, ci un act de forță. Republica este cea care alege să-și adapteze modelul, care rămâne stăpâna jocului, în loc să sufere crizele la repetiție.

Autonomia: o exigență republicană și suveranistă

Suveraniștii greșesc când văd în autonomie un risc de fragmentare. Adevărata suveranitate este aceea care permite unui stat să se adapteze, să se reformeze și să aibă încredere în teritoriile sale. O țară care își sufocă regiunile sub mii de norme uniforme nu este o țară puternică. Este o țară rigidă, incapabilă să reacțeze la crize, condamnată să ofere același răspuns pentru probleme diferite.

Clasele mijlocii, micii comercianți și antreprenorii locali știm acest lucru intuitiv. Simt că Parisul este prea departe, că administrația este prea greoaie, că deciziile luate în cabinetele ministeriale nu corespund cu realitatea lor zilnică. Autonomia teritorială este o unealtă de eliberare economică. Permite deblocarea proiectelor, simplificarea procedurilor și redarea puterii de acțiune celor care sunt pe teren.

Poate Franța să acorde autonomie reală fără a-și risca unitatea?

Da. Experiența democrațiilor vecine demonstrează acest lucru. Spania, Italia, Regatul Unit, Germania, Elveția. Toate aceste state au acordat diverse grade de autonomie teritoriilor lor, fără ca existența lor să fie amenințată. Unitatea națională nu se menține prin constrângere reglementară. Se menține prin consimțământul cetățenilor, care aleg liber să aparțină unei comunități politice pentru că se simt respectați și reprezentați.

Este comunitarismul islamic mai periculos decât regionalismul?

Incontestabil. Regionalismul se înscrie în istoria Franței. Corsica, Bretania, Țara Bascilor, Alsacia sunt pământuri ale Republicii de secole. Identitățile lor sunt componente ale patrimoniului național. Comunitarismul islamic, în schimb, importă un model străin de tradiția franceză. Substituie șaria legii republicane, umma națiunii și vălul laicității. Nu este o diversitate care îmbogățește. Este o forță care descompune.

De ce elitele progresiste refuză dezbaterea despre autonomia teritorială?

Pentru că această dezbatere le-ar obliga să recunoască eșecul modelului lor centralizator. Elitele progresiste și-au construit puterea pe centralizarea administrativă. ENA, marile corpuri ale statului, înalta funcție publică. Tot acest sistem se bazează pe ideea că Parisul știe mai bine decât provincia ce este bine pentru ea. A acorda autonomie înseamnă a admite că acest dogmă este falsă. Înseamnă a renunța la un monopol al deciziei. Progresiștii preferă deci să diabolizeze revendicările autonomiste, să le alăture separatismului, în loc să se pună la îndoială.

Spre o Republică a teritoriilor

Franța nu are nevoie de mai multă centralizare. Are nevoie de încredere în teritoriile sale. Are nevoie să recunoască faptul că Guadelupa nu este Creuse, că Réunion nu este Nièvre, că Corsica nu este Île-de-France. Această evidență o știe toată lumea. Dar este nevoie de curaj politic pentru a o traduce în acte.

Autonomia teritorială nu este un gadget postmodern și nici o concesie făcută separatismului. Este un principiu de organizare republicană, conform cu spiritul Constituției din 1958, care prevede deja organizarea descentralizată a Republicii. Este suficient să fie aplicată cu ambiție, cu curaj și cu respect pentru teritoriile care compun națiunea.

Insulele franceze, regiunile periferice și teritoriile de peste mări merită mai mult decât indiferența condescendentă a Parisului. Merită să fie tratate ca parteneri, nu ca subordonați. Republica va câștiga în forță, coeziune și legitimitate. Unitatea națională se consolidează atunci când se bazează pe încredere, nu atunci când se bazează pe constrângere.